Primul meu concurs – povestea Irinei Popa

De bicicletă m-am apucat de mult. Undeva pe niște drumuri de țară, la bunici, pe un Tohan bătrân care a fost prieten de nădejde pentru vreo trei generații de nepoți. Norocul tuturor nepoatelor a fost că era o biclă fără cadru, așa că n-a fost nevoie să ne chinuim ca ceilalți copii cu piciorul pe sub cadru – deși era un avantaj, că așa învățai poziția cool de BMX.

That was the beginning of a beautiful friendship.
Microbul nu mă infectase încă, dar nici mult nu mai aveam. Adică da, îmi plăceau bicicletele, mergeam pe bicicletă, voiam biciclete, dar a mai trecut ceva până să ajung la momentul în care să dorm cu o biclă nouă în cameră și să-mi construiesc într-o oarecare măsură viața în funcție de o pasiune care pentru unii poate părea obsesie.

Între timp m-am jucat cu un MTB, vreo două bicle de oraș, cu obiectivul simplu de a mă deplasa din punctul A în punctul B. Asta pentru că dintotdeauna am crezut că bicla e cea mai bună metodă de a te deplasa. Lăsați la o parte poveștile eco-friendly. Gândiți-vă că pentru un om căruia nu-i place să meargă pe jos și nici să practice vreun sport, mersul pe biclă e cel simplu mod de a împușca nu unul, nu doi, ci vreo cinci iepuri dintr-o dată.

Trecând mai departe, îmi aduc aminte cum acum vreo trei ani mergeam pe o străduță cu o prietenă și trece pe lângă noi un tip cu o cursieră. Am întors capul mai mult după biclă decât după el, apoi i-am spus tipei: “Cât de mult mi-ar plăcea să mă urc pe o cursieră!” Zis și făcut aproape. Cam atunci au apărut primele simptome: aveam deja două bicle și mai voiam. Așa că după vreun an a apărut prima mea cursieră. Ah! The joy! M-am îndrăgostit iremediabil de ea. Asta după ce am mers primii cinci kilometri și singurul lucru la care mă gândeam era că până atunci nu mersesem cu adevărat pe biclă. Acum veriga lipsă era la locul ei.

Și cam atunci s-a agravat totul. Microbul se instalase complet. Știam că nu mai am cale de scăpare. Și au început halucinațiile. Începusem să mă gândesc la concursuri. Fără să fac vreun fel de pregătire considerată de vreun ciclist experimentat drept antrenament, în afară de faptul că mergeam în fiecare zi cu bicicleta: prin oraș, până la Ploiești, până la mare, cam oriunde vroiam să ajung, mă gândeam întâi dacă merge cu bicla. Și mergea.

Dar să revenim. Probabil medicul recomandă ca primul concurs să fie unul mai ușurel, eventual pe plat, cu un mic plan de atac, de antrenament, obiective realiste. Eu am zis Batman, Batman și m-am dus. La Seciu, la Road Grand Prix (mai nou Road Grand Tour). Aveam două variante: scurtă – 50km, asta însemna să urc de două ori dealul sau lungă: 100 km, a.k.a. 4 urcări. Am stat, m-am gândit, am zis să nu exagerez. Știu dealul ăla de când sunt mică și mi se părea destul de dubios de urcat și cu mașina. Era clar că n-aveam nicio șansă la tura lungă. Așa că am ales varianta scurtă și mi-am schițat în minte două obiective mari și late: să termin și să nu ies pe ultimul loc.

Să ne înțelegem, pe vremea aia bicla era un MBK de oțel, cu puține pinioane și foarte mici. Adică n-aveam nicio problemă pe plat, mergea simpatica ca nimeni alta, dar la deal era altă poveste. Ca o prințesă am întrebat înainte dacă am voie să urc și pe lângă biclă. Când am aflat că e ok și că nu mă dă nimeni afară, m-am mai liniștit un pic. Am urcat vestitul deal cu vreo săptămână înainte de concurs și mi-a mai venit puțin inima la loc pentru că alesem varianta scurtă.

Vine ziua concursului, mă urc frumos pe biclă, fac încălzirea pe drumul spre start și: pe cai. Cuvintele sunt insuficiente pentru a povesti ce înseamnă să urci un deal cu o înclinație de vreo 10% aproape fără viteze. Adică visam măcar la vreo 5 pinioane în plus. Doar că la un moment dat m-am relaxat și m-am gândit cum o să ajung în vârf, urmează o coborâre faină, niște plat cât să-mi revin și la următoarea urcare văd eu ce fac. Și cam așa a fost. A venit și a doua urcare și odată cu ea mi-am adus aminte că scopul meu era să termin concursul ăsta, nu să cad pe undeva pe lângă cramă. Am mers un pic pe lângă biclă, am mai urcat puțin în șa și tot așa până sus, unde am primit cea mai bună glucoză din viața mea. Coborâre, plat, băieții de la tura lungă care erau la a patra deja, aproape de sosire. Mi-am dat seama cu vreo 10 kilometri înainte de finish că nu mai putea să se întâmple nimic, terminam. Vedeți, microbul ăsta ciclistic are și părțile lui bune, mai ales când te pompează cu energie și deși nu prea îți mai simți picioarele, vezi că începi să pedalezi mai repede.

Am ajuns la finish – am reușit să termin și culmea, am fost pe locul 10 (din vreo 13 fete cred, dar asta e mai puțin important). După Seciu am prins curaj și m-am mai înscris la vreo două concursuri. Tot așa, fără să-mi doresc să câștig, nu pentru că nu mi-ar plăcea victoria, ci pentru că în general sunt realistă și am zis că e mai bine să mențin aceleași “standarde” – terminatul și orice altceva în afară de ultimul loc. Mi-a ieșit de fiecare dată.

Întrebarea firească e dacă aș lua-o de la capăt, aș face la fel? DA. Asta pentru că îți trebuie un strop de nebunie și inconștiență să faci lucrurile fără prea multe planuri. Dar în primul rând that’s the fun of life și în al doilea rând de aia sunt concursuri de amatori. Am o vârstă la care oricât de multe vise aberante aș avea, nu vreau să fac performanță. Treaba asta cu concursurile e ca să îți arăți ție că poți. Și pentru că e plăcut să te chinui, să te lupți cu tine, să te bucuri de încurajări de la prietenii de pe margine, îți vine să te dai jos de pe biclă și s-o arunci cât-colo, dar descoperi că pedalezi mai repede și mai repede și îți depășești limitele, pentru că-i amuzant și pentru că-i al naibii de bine când treci linia aia de finish și să te oprești cu cel mai mare zâmbet pe față.

Recomand să încercați așa ceva acasă.